“Ilie nu m-am putut despărţi de pendulă. Am vrut s-o iau cu mine în Germania. Tata nu mi-a dat voie. L-am rugat. Am plâns. L-am implorat. Degeaba. Am ascuns-o într-un ungher al casei şi am cărat-o în secret la biserica noastră… Am urcat-o în turla bisericii. Paracliserul nu era acolo. Abia am reuşit să mă strecor pe scările înguste, pe care le ştii şi tu…”

Trăgea ceasornicul vechi al bisericii pentru ultima oară. Se agăţa cu mâinile de găleata plină de fiare vechi şi alunecă cu lanţul în jos, plângând. Rămase o clipă atârnat deasupra treptelor de piatră cât o oră suspendată de un veac. O bătaie surdă indica trecerea sfertului de oră. Mecanismul orologiului încremenise un moment. Un tropot de cai se auzi coborând pe geana zării. Braţele, crucifix al acestui moment implorau secundele legate de zalele ruginite ale lanţului.

Sub masă găsisem o carte. Una din cărtile furate de noi şi de Grozuţ, din biblioteca scolii într-o seară când mergeam să tragem ceasornicul bisericii.

Cheia de la uşa şcolii se afla la îndemâna oricui, lângă tocul uşii de la intrarea din curtea interioară. In bibliotecă am luat cărţi pe apucate, orbecăind prin întuneric spre rafturile în care le ştiam legate mai frumos.

Vroiam să le vindem pentru a cumpăra toţi trei o bicicletă de la un jidan. Tinea tot felul de vechituri, Peşte Roş. Il botezaserăm după nasul borcănat şi veşnic de culoarea unei pătlăgele bine coapte. Cu o sută de lei ne prinseserăm pentru rabla aia ruginită.

Grozuţ aranjă cu doi tigănuşi dintr-a patra să vândă cărţile la  preţuri întâmplătoare ca la târg.

Totul era să primim ceva bani pe ele. Cu Peşte Ros ne puteam târgui dacă aveam ceva bani.

Intr-o dimineaţă când unul din ţigănuşi căuta să-l convingă pe un elev să dea doi lei pe una din cărti, învăţătorul îl surprinde şi-i confiscă cartea.

-De unde ai , mă, cartea asta?

-Mi-a dat-o tata s-o vând zise ţigănuşul fâstâcindu-se.

-Voi nu aveţi după ce bea apă, nu încă să vindeţi tomuri dintr-astea. S-apoi tact’ nici nu ştie carte. Ce să facă el cu … Kant –şi se uita pe prima pagină, a cărţii râzând.

-Ia vino cu mine la cancelarie. Il înşfăcă de gulerul cămăşii târându-l spre intrarea şcolii.

Noi, care eram interesaţi în acestă afacere şi ne găseam în apropierea celor petrecute, ni s-au muiat picioarele în opinci.

La cancelarie ţiganul avea să ne dea de gol. Dezamăgirea noastră era cu atât mai mare cu cât ştiam că vor afla ai noştri de toată întâmplarea.

In aceeaşi după-amiază încasam fiecare dintre noi poceala cuvenită şi aceasta după vizita domnului învătător pe la casele noastre. El spera ca va putea să recupereze ceva din cărţile nevândute.

Cel mai rău dintre noi o încasase Grozuţ.

-M-ai făcut  di ocara târgului, mamon , drac al dracului, de nu-mi vine să mai vând şi să fac pâine pentru Humor.

-‘ tu-ţi doba ta de lemn sucit ce eşti!..îl ocărî tatăl, pe Grozuţ.

– Iti dau eu numai cărţi…

Dezlegă câinele şi luă lanţul. Il legă pe Grozuţ cu cureaua de la lanţul câinelui, de mâna dreaptă. Partenie, brutarul se răzbuna pentru eventualele ocări, pe viitorul brutar, Grozuţ, fiul său.

Metoda sa educativă ne-a amuzat mult, făcându-ne să uităm chelfăneala luată de fiecare dintre noi.

Cartea pe care o găseam în atelierul lui Hans, îmi stărnea însă o mare curiozitate. De ce o ascunsese?

“In umbra anilor” o carte despre bucovinenii locului, scrisă de învătătorul nostru, încă de pe vremea studenţiei sale.

Un feşter, adică un pădurar, care teroriza ţăranii unui sat de la poalele Rarăului cu puşca sa, pentru lemnele pe care nu-i lăsa să şi le ia pentru foc.

Intr-o bună zi muntenii s-au răzbunat, omorându-l pe pădurar…

Hans îndrăgise foarte mult povestirea.

Dreptatea mulţimii i se părea întotdeauna adevărata lege.

El, Hans, băiatul de şvab, privea umbrele copacilor de pe obcini, crescând din picioarele lui cascadele şi zbuciumul ploilor curgând din gândurile lui către râul netulburat şi scăzut al Humorului.

Inţelegea rostul alergărilor lui către Pietrele Doamnei, cu picioarele lui din ce in ce mai puternice, urmărind în fiecare dimineată ecoul său izbit cu toată puterea spre înălţimea Tocii.

Mii de întrebări nu-şi mai găseau răspunsul în căutările şi rătăcirile sale, dar îi plăceau tăcerile locurilor pe care le colinda. Uita de fiecare dată de loviturile biciul tatălui său pornite împotriva rătăcirilor sale printre brazi şi pe dealuri.

Răsfoiam cartea visând ca pentru ultima oară la tăcutul meu prieten, Hans.

Aveam să nu-l mai revăd. Clopotul pendulei sale va bate mereu în biserica nemţească pentru obcinile dulci ale Humorului, vibrând spre altar, dorul marei depărtări şi uitări…

-Ilie deshamă calul şi adapă-l.

-Ilie, anafura şi biserica…tata revărsa alphabetic înjurăturile către mine nemulţumit de dispariţia spontană a mea.

Calul nu vroia să intre în grajd decât împins de la spate şi cu-n sac de pânză pe cap, foarte speriat de noul său cămin.

Casa purta în toate ungherile sale duhul proprietăţii, ca nişte flori de câmp cu un iz puternic şi perpetuu, înviorate de fiecare adiere de vânt, glăsuind cu şoapte de dor după ploile căzute.

Furtunile repezi căzute din nopţile de vară, deschideau adesea ferestrele de la odăi şi de la pod, însufleţind parcă ungherele de linişte cu glasuri neînţelese.

Mama se trezea să le închidă. Făcea semnul crucii şi începea a se ruga.

“Când duhul necurat umblă în locuri fără de apă şi unghere întunecoase căutându-şi odihna şi n-o găseşte, atunci eu aşez această cruce-n fereastră şi zic: Mă voi întoarce în casa mea , din care am plecat.”

Zicând acestea aşeză în fiecare fereastră câte-o cruce mică din lemn, sperând a alunga neamurile rele şi duşmanii omului.”

Furtuna se potolea.

Un fulger trecător deschidea depărtările, iar mama se-nchina pentru ultima oară zicând:

-L-a trăznit pe moroi şi pe vărcolac. Casa asta a avut un duh necurat.

Adormea  cu o teamă neînteleasă. Luna dispărea de pe cer. Vârcolacii o muşcau jumătate, cealaltă încercănd să scape se ascundea în norii negrii. Fulgere străluminate se aruncau asupra lor. Lespedea nopţii se prăvalea către necuraţi turtindu-i.

-I-am inchis.