Intr-o bună dimineaţă, chiar înaintea răsăritului, în timp ce sunteţi încă în pat şi

când liniştea va fi adâncă, încât va putea fi auzită, vă veţi trezi dintr-un vis, dar nu un vis în

sens obişnuit; vă veţi scula şi veţi merge spre ferestrele slab luminate. Printre picăturile de

rouă veţi putea privi dimineaţa încă întunecată, apoi cerul plin de promisiunea unei lumini

Ileana căuta ochii tulburaţi ai barbatului ei, pe care l-a gelozit până peste poate, după destăinuirea din acea noapte, întrebându-l:

– Da’, cu cine se aseamănă femeia aceea la chip şi înfăţişare?

Axinte nu răspundea. Paharul de ţuica se golise. Işi mai turnă unul. Pe al meu nu-l băusem.

-Insoara-te Axinte, că mi se rupe inima când te văd singur.

-Aşa am fost noi năpăstuiţi să nu ne regăsim semenii, Niculina.

Poate într-o zi am să mă însor cu văduva lui Măisaracu’ ori cu Iliana, căci cu fiecare înnoptare mi se pare ca îmbătrânesc.

Mă întorceam acasă de la Depou. Pe drumul alunecos, căci plouase toata ziua, păşeam anevoios şi obosit. Nu sufeream ploile. Negurile ce parcă-mi cuprindeau făptura destrămând-o în ele, apropiau zările. Ca o năvală grea, ploaia mă apăsa mereau. Nu-i puteam afla asemănare cu vreun lucru mai plictisitor. Mâzga drumului mă oprea din când în când spre a-mi târâ bocancii prin iarba udă.

La geamul deschis al locomotivei, Axinte ieşi să tragă o gură din aerul dimineţii. Până atunci se sprijinea în lopată. Acest bucovinean uriaş se-mblânzise. Revenea pe locomotivă după ce avea să se înscrie cu pământul în Colectivă.

Aerul începea să ardă. Pietrele de granit dintre traversele de stejar, dată cu catran, se încingeau la soare, făcând căldura ce se ridica spre fereastra deschisă a locomotivei, insuportabilă.

O pală de vânt departa puţin duhoarea cailor de fier. Căldura ca un fluviu fără capăt şi sfârşit venea din toate părţile conturând întreaga zonă a căii ferate.