La geamul deschis al locomotivei, Axinte ieşi să tragă o gură din aerul dimineţii. Până atunci se sprijinea în lopată. Acest bucovinean uriaş se-mblânzise. Revenea pe locomotivă după ce avea să se înscrie cu pământul în Colectivă.

Aerul începea să ardă. Pietrele de granit dintre traversele de stejar, dată cu catran, se încingeau la soare, făcând căldura ce se ridica spre fereastra deschisă a locomotivei, insuportabilă.

O pală de vânt departa puţin duhoarea cailor de fier. Căldura ca un fluviu fără capăt şi sfârşit venea din toate părţile conturând întreaga zonă a căii ferate.

-Pe doamna  au gasit-o aninată de uşa de la pod cu cordonul cel de la rochia de mireasă.. O viaţă cât un anotimp zbuciumat şi o dimineaţăa agaţată de pereţii acestei camere cu ferestre bătute de crengile dezvelite de nuc. Rămânem vinovaţi, osteniţi, cu frunţile grele de poleieala lunii, totdeauna surprinşi de lacrimile prelinse în pocalul deznădejdii şi somnului grăbit de lumina zorilor. Viaţa şi moartea plutesc nebănuite

-Am aşezat la masa un scaun gol…scaunul tatei. Poate se va întoarce într-o zi. A plecat de mult,  tare de mult.

Intr-o dimineată, mama a căzut pe trepte din beci şi şi-a rupt şalele.

A zăcut o lună de zile nemişcată în pat, după care s-a stins. Coborâse după nişte ţuică pentru tata, s-a rupt o treptă de lemn şi a căzut în hăul beciului…A umblat tata ca un nebun, de durere, căteva zile şi într-o zi de marţi a scos butoiul cu ţuică afară, l-a crapat cu toporul şi i-a dat foc. Pălălaia i-a pârlit faţa, mustaţa şi părul din cap. A scăpat ca prin minune, băgându-şi capul într-un ciubăr cu apă de ploaie… El a avut zile, dar mama…