Pământ glodos [V]

 

 

Mă întorceam acasă de la Depou. Pe drumul alunecos, căci plouase toata ziua, păşeam anevoios şi obosit. Nu sufeream ploile. Negurile ce parcă-mi cuprindeau făptura destrămând-o în ele, apropiau zările. Ca o năvală grea, ploaia mă apăsa mereau. Nu-i puteam afla asemănare cu vreun lucru mai plictisitor. Mâzga drumului mă oprea din când în când spre a-mi târâ bocancii prin iarba udă.

Trebuia sa mă grabesc până nu se-ntuneca, căci aveam de strâns din ogradă. Acasă nu se afla nimeni. Bunica murise, iar ceilalţi plecară în lume, însurandu-se ori măritându-se care încotro.

Am ramas singur imediat după ce m-am angajat la Depou. Războiul se terminase de trei ani. Satul aproape în întregime a plecat în refugiu. Am fost şi noi refugiaţi dar, nu prea departe de casă. Bunica era slăbită şi bătrână ca să reziste la un drum lung cum era cel cu trenul spre Bărăgan.

Am trecut apa Sucevii prin vad, către pădurea de goruni unde bunica avea un nepot pădurar. Am rămas la el până când frontul îşi trecu linia dincolo de Suceava. Aproape în fiecare noapte treceam apa şi intram din lunca în padurea de sub Deal, şi de-acolo chiar în spatele grădinii noastre.

Undeva lângă gardul impletit cu nuiele de alun şi fag, îngropasem nişte lăzi de lemn căptuşite cu pânză de perelină: făina şi mălaiul nostru, precum şi nişte sămânţa de secară. Rătăceam noaptea prin postăţile livezii neîndrăznind să mă apropii prea mult de casă, să nu mă zărească soldatii.

-Axinte, îmi ziceam, uite casa cu ferestrele întunecate. Pe întinderea albă a pereţilor crăpăturile din lut parcă au crescut. Vântul de sub Deal putea să abată ploile mărunte de peretii casei. Aştept ziua când voi putea să mă reîntorc acasă.

Stăteam dinaintea lui zgribulit, auzind parcă un cântec al durerii printre pruni şi începeam  să scot la iveală capacul lăzii cu saci. Umpleam desaga pentru câteva zile şi după ce mascam totul cu crengile adunate aici în fiecare primavară, din curăţitul copacilor, plecam prin noapte către pădure. Mai tarziu aveam adesea, să-mi reamintesc de peregrinările, mele, mânat fiind de grosul nevoilor şi al foamei. Cât de mult am aşteptat să mă întorc acasă şi să intru în ogradă pe poarta rămasă deschisă, să calc iarba crescută prin curte şi să strig:

– Eu, Axinte Ţicău sunt aici! Sunt acasă, sunt acasă… aici şi acum şi să dau de ştire să audă toată lumea, tot satul de sub Deal.

Aş fi dorit să nu mai pătrund în grădină noaptea ca un tâlhar. Dar ce greu erau toate acestea de explicat şi de înţeles.

Pe la jumatatea drumului ce urca spre casă mi s-a părut ca din hornul casei ieşea fum. Am tresărit. Cineva intrase în lipsa mea şi gospodărea. In curte găinile nu erau nicăieri. Simţeam un fel de arsură rece pe şira spinării. Imi revenisem când le-am văzut închise în poiată. De lungă şură, am luat o botă de lemn pentru orice eventualitate.

Dinspre bucătărie lampa lumina treptele din lespezile de pe lunca Sucevii şi acoperite de frunzele gălbejite din nucul de lângă casă. Era începutul toamnei. Colţul casei se umezea în umbra nopţii. Câteva din firele de buruieni ce creşteau printre pietre, către uşă se uscaseră.

Impovărat de întunericul căzut dintr-o dată am intrat în bucătarie cu oarecare surpriză şi teamă. Cu spatele la uşă, aplecata asupra sobei am crezut o clipă că era mama. Imi trecu dintr-o dată în privire imaginea dragă ce-o păstram aşa de aproape douăzeci de ani.

Aş spune că din bucătărie simţeam mirosul  borşului cu leuştean în jurul căruia mama aduna de fiecare dată poftele nostre hulpave. S-a întors către mine. Era Niculina, sora mea. Ne-am îmbrăţişat tăcuţi cu lacrimi în ochi.

-Axinte, Axinte! Ofta măsurându-mi cu privirile ei blânde cămaşa, părul zburlit şi pantalonii aproape slinoşi.

-O duci  greu, Axinte! Au plecat cu toţii şi te-au lăsat singur.

-Mă descurc eu, liţă Niculina. Mă descurc.

-Ii dăm cărbuni… şi merge. Totul este să dormi noaptea sănătos şi fără multe gânduri. Uneori o visez pe mama alte ori pe tata. Imi cer câte ceva iar eu a doua zi dau de pomană în sat, ba o oală de lapte, ba o ulcică cu smântână ori nişte făină.

-După ce îi mulţumesc nu-i mai întâlnesc o vreme prin somn.

Izbutesc să-i aşez acolo unde s-au dus, în linişte.

Niculina îşi făcu semnul crucii.

-Dumnezeu să-i odihnească.

-Se gândeşte mama , de unde-i la noi şi se-ntreabă…Mortul simte ca şi omul viu. Trupul său se amestecă în lut dorind şi simţind foamea, frigul si setae, cu sufletul, care călătoreşte pretutindeni.

Aş fi intrebat-o de unde ştie , dar n-am facut-o. Se vedea că ştie cu adevărat şi nu puteam eu să mă îndoiesc, doar oricum este mai citită decăt mine.

Mă uitam la ceas şi mi-am adus aminte că nu l-am tras. Am făcut-o solemn, urmărit de privirile Niculinei.

-Unde ai lăsat copiii, Niculină?

-In grija unei vecine. Sunt mari acum, dar nu i-am lăsat singuri în casă, să nu se sperie.

Umblă destui străini prin sat.

-De la bărbatul tău, Văstru ai vreo ştire?

Nici una.

L-au luat prizonier la ruşi şi l-au dus undeva în Urali, la o mină de cărbune.

Am aflat prin Crucea rosie…şi doar atât.

-O duci şi tu greu Niculina cu doi copii. Eu sunt singur şi parcă uneori este foate greu.
-Dar, tu, Axinte nu te însori? Vremea trece si te trezeşti bătrân şi fără copii. Aici îţi trebuie o nevastă harnică şi pricepută. Sunt destule de pus pe roate, aici în gospodăria ta..-

-Liţă Niculina, încă nu a venit vremea mea. Eu ştiu doar ca drumul meu este asta…pe urmă se va găsi una şi pentru mine.

Am văzut cum creşte bezna dintre noi şi m-am îndreptat către lampa să-i măresc flacăra.

-Hai să mănânci, căci îţi va fi fost foame.

-Da, chiar mi-e foame. Am muncit mult astăzi.

Inghiţeam tăcut, aşa  cum o faceam de-o viaţă, trecând cu privirea dincolo de smalţul blidului cu mâncare. Eram obosit, la fel ca-n iarna trecută  când am rămas singur şi fără bani. Mergeam cu toporul sub braţ şi spărgeam lemne pe la cucoane. Mă-ntorceam seara înfrânt…dar a trecut şi vremea aceea. La depou eram eu şi lopata ce nu-mi cădea din mână.

Acasă mă regăseam din nou, acelaşi, amânându-mi încruntat şi gânditor toate speranţele. Mai căutam să-mi reamintesc frânturi din pruncie, aşa .cum o faceam şi acum, când a venit Niculina şi cel mai ades îmi aminteam de caii noştri împodobiţi, cu canaci si zurgălăi ca pentru sărbătoare, pe care i-am vandut când ne-am întors din refugiu, că nu mai aveam cu ce-i hrăni.

-Unde sunteţi cu toţii? Aţi plecat tăinunindu-vă şi umbrele rămase prin ungherele casei!”

Cu gesturi simple şi pricepute de gospodină, Niculina strângea blidele. Mângâia cu palmele sale mici masa din lemn de brad, vrând a strânge fimiturile de pâine. La capătul acelei zile, prezenta ei mă liniştise.

Niculina se măritase cu un învăţator dintr-un sat de la miazănoapte de Prut şi amândoi au plecat la şcoala să înveţe copiii. Când a început războiul aveau deja doi copii: o fată şi-un flăcău.

Pe urmă pe Văstru l-au luat la război şi nu l-a mai văzut nimeni. Când s-au întors armele, toată compania sa a fost luată zălog şi trimisă la o mină de cărbuni. Niculina s-a întors acasă cu cei doi copii, după care au fost refugiaţi, în sudul ţării: eu, bunica, Niculina cu copii şi Raveca.

Am revenit acasă, cu toţii, când auzisem că frontul trecuse de apa Sucevii. După terminarea razboiului Niculina plecă să vadă ce s-a întamplat cu şcoala bărbatului ei, ce sta zăvorâtă, aşa cum o lăsase când începu prăpădul. Acum avea un perete în declin, iar altul ars pe jumatate. Cu oamenii din sat au reparat şcoala , timp în care aduna cărţile care au rămas prin podul vechii clădiri. Au început zile şi noptile fără de început şi sfârşit, pline de imaginile picioarelor de lemn ce boncăneau pe pietrele uliţei, a vestoanelor rupte şi cârpite neglijent, chipuri trase, mutilate, brăzdate de fumul tunurilor şi a lacrimilor veştede, imagini nefireşti, zilnice cu golul mereu aşteptat a lui Văstru. Bărbaţii falnici ai satului pierdut în livezi ii vedea zilnic cum străbăteau drumul dinspre podul de lem şi şcoala, întrezărindu-se în ochii ei de învăţătoare, cu blândeţea pe care o împărţea tuturor copiilor ori oamenilor.

Se gândea la copii de alături.

-Gata. Citire mai departe.

-Unde am rămas? Ia sa vedem. Zii tu, măi tâncule.

Sub coaja cuvintelor abia articulate, simţea taina comună cum ne stăpanea inima.

-Aşa, aşa…bine, măi băiete!

Citea mai departe. Respira greu. Aerul cuvintelor din carte din cănd în cănd o împleticea şi vibra. Dincolo de fereastra aburită se ridica satul, noul sat, deschis cu toate uliţele spre linişte, recunoscând copilăria celor doi copii ai săi, răspândită aici.

In fiecare noapte aproape involuntar şi-l rememora pe Văstru, încercând să-l odihnească din muncile sale teribile de sub pământul plin de praf şi fum de cărbune.

Rana din sufletul ei durea când îşi aducea aminte şi de casa de sub deal. Atunci vedea sicriile de lemn de brad, băiţuit şi o pornea spre mină.

Astfel îşi împăca amintirile rechemate mereu.

 

 

You may also like