Sfiala paşilor mei către gară era firească.  Nu mai călcasem pe acolo niciodată. In afară de tata, nimeni altcineva din casa nu mai călătorise cu trenul. De fapt, unde sa fi mers?

Toate rudele noastre locuiau în târg, iar o parte din ele, din partea mamei, la Ilişeşti. Drumul până acolo îl făceam cu căruţa prin padure ori peste Obcină , pe o cărarea ştiută de noi toţi ai casei, dintr-o privire. Drumul acesta din urmă nu era de loc uşor, trebuia să urci pieptiş toată Obcina. Negurile pădurii învăluiau poteca de fiecare dată pe neaşteptate, de îndată ce începeai urcuşul. Pătrundeai într-o linişte ciudată ca un vis, o linişte albastră coborata din golul cetinilor catre in jos si apoi urcand deopotriva spre inaltul brazilor. Urmele unor năluci sau închipuiri ne vegheau ireale , dar fără înfricoşare.

Se întâmpla să fie o vreme aspră, ploiasă. Frământarea înălţimilor verzi se-ntuneca într-o beznă posomorâtă. Nişte şoapate venite de jur împrejur, de peste tot, înspăimântau.

Căutături duşmănoase, ochi lucitori, se-ndemnau cu fulgerele şi tunetele. O ceaţă căzută fără fereală îţi pătrundea tot timpul prin haine, prin piele, prelingându-se peste oase.

Ni se părea ca auzim un plâns zbuciumat, ba uneori ciudat de monoton, mulcom, aproape. Rareori încercam drumul peste Obcină, pentru a doua oară, după o astfel de drumeţie. La coborâre ocoleam pădurea pâ la drumul căruţelor şi de acolo, de-alungul lui până la intrarea în sat, unde locuiau neamurile mamei.

Pe badea Traian l-am găsit uşor, dat fiind şi postura sa care-l deosebea de ceilalţi recunoscându-l fără să-l fi întâlnit până atunci. Era foarte înalt şi purta o barbă deasă şi neagră, uşor ondulată. Mai tot timpul se-mbrăca în haine de culoare închisă şi prefera culoarea neagră.

Iarna purta un fular mare de lână, roşu aprins, pe care-l înfăşura în jurul gâtului. Contrastul celor două culori îi accentua înfăţişarea bizară, făcându-l în felul acesta un personaj ştiut şi chiar temut de toată lumea, dar mai ales de cei care munceau la fabrică de cherestea a domeniilor bisericeşti ale Bucovinei.

“Indisciplina – spunea el- este cea din cauza căreia a avut de suferit întotdeauna poporul român” .

Nu aveai voie să clipeşti în fata lui.

Stiva de scânduri se răsturnase peste noi deşsi lucram la ea de dimineaţa.

-De ce nu aţi pus leaţuri între scânduri, la stivuit, aşa cum v-am învăţat de-atâtea ori? Acum nu s-ar fi prăvălit peste voi.

Aşa l-am găsit .Gesticula înălţănd şi coborând braţele sale lungi ca nişte liane şi spumegând de ciudă şi de mânie.

Mi-a fost teamă să mă apropii de el. Dacă nu ar fi fost un vecin de-al nostru care să mă fi recunoscut, aş fi plecat acasă îndărăt.

-Tu eşti băiatul lui Ursu?

-Da, răspund eu gâtuit de emoţie, cu nod cât o nucă-n gât.

-Te duci şi-l cauţi pe Vasile Pricop, la cazane, ştie el ce are de făcut cu tine..

Să nu cumva să aud ceva despre tine. Ai înteles?

…Am înţeles, bădie…

Care bădie, mă? Eu sunt aici maister…domnu’ maister. La treabă cu tine….

-…Si voi ce aţi rămas aşa..? Ridicaţi stiva la loc, că nu poate trece vagonetul cu butuci pe aici. Repede, repejor…

Scândurile albe, umede de roua nopţii se orânduiau încet şi aşa cum dorea domn’ maister.

Domn’ maister Traian se îndrepta spre o altă parte a fabricii unde se afla un bazin cu apă şi-n care buştenii aduşi de pe râu în jos, se-ndreptau către gatere şi de aici în scândurile aşezate pretutindeni, în stive mari, orânduite oarecum.

De aici drumul lemnului de brad rămânea necunoscut pentru majoritatea celor care-l aduceau în forma arhicunoscutăa de scândură.

In acea dimineaţă aveam să înteleg legătura bradului cu calea ferată, vagoanele de tren şi bineînţeles cu nemţii (dar cu o teamă copilăroasă, ce domnea totuşi de puţină vreme).

Intră bradul cu sufletul cel dintâi, verde şi pleacă înstrăinat, umezit de roua locurilor, către oriunde. Noi ramâneam în neputinţa noastră de recunoştiintă, muncind trunchiurile de lemn bucovinean, gânditori, îndemnandu-ne caii, topoarele, ţapinele si ferăstraiele, cu o afecţiune ce nu putea fi trecătoare.

Mi-a trebuit putin timp să învăţ tainele cazanelor unse cu catran ca să nu ruginească, indicaţiile manometrelor, cantitatea de rumeguş de lemn ce trebuia să fie arsă pentru a pune în mişcare gaterele sau sirena ce-îi aduna sau îi trimitea acasă, pe muncitorii forestieri ai fabricii de cherestea.

Un adevărat vârtej avea să prindă anii fecioriei mele. Ispite, năzuinţe, speranţe şi multe gânduri si vise..

Nişte cântece scornite din apele vieţii de flăcău de la munte, murmurate ori însoţite de strigările de bucurie sau de durere şi curgând în pragul locurilor cutreierate de mine şi stingându-se ca o bătaie către destin.

Badea Traian avea să însemne mult timp aripa uceniciei mele, deşi nu am simţit nici o clipă ca sunt ucenic.

Moş Vasile, în grija căruia am fost dat, s-a îmbolnăvit mai repede spera el în bătrâneţele sale şi a căzut la pat. Eu m-am trezit singur în faţa cazanelor şi aceasta la mai puţin de o lună de zile de la venirea mea în fabrică.

Se mai întampla dimineaţa să întârzie moş Vasile şi atunci făceam eu foc la cazane , ba chiar trageam sirena la ora şase fix, uitandu-mă la ceasul aşezat pe poliţa dulăpiorului de lemn, cu geam. Când presiunea manometrului cazanului ajungea cam în dreptul cifrei 10, trăgeam de lanţul sirenei şi asta niciodată înainte de a mă uita la ceasul deşteptător, până când auzeam acel sunet prelung, ce-mi lua auzul pentru un moment, tinându-mă cu mâinile de mânerul cu lanţ, până când osteneam. După aceea, slăbeam prinderea şi-mi trageam sufletul încercând din nou opoziţia sirenei, mai scurt, cu un sunet ca un fluierat la oi, terminând tragerea ei cu un al treilea, cu un sunet pe masura oboselii mele.

Solemnitatea tragerii sirenei se repeta zilnic la orele fixate, dimineaţa şi la terminarea lucrului, după-amiaza.

Lăsam mânerul lustruit în pendulare de-a lungul peretelui de cărămidă ce proteja cazanul de abur şi luam o cana de apă din vasul de metal de pe pervazul geamului veşnic afumat al odăii.

Prin geam îl zaream pe înneguratul maister jalonandu-şi lucrătorii.

Vocea-i puternică, baritonală se auzea până la mine, în ciuda zgomotului de la cazane. Rămâneam aşa până când sclipirile ochilor săi se regăseau prin geamul fumuriu, cu ai mei. Tresăream, retrăgâdu-mă către cazane. Nu mi-era frică, dar ştiam că lui nu-i plăceau pauzele inutile. Uneori când se îndrepta către noi îmi mânjeam repede mâinile şi chiar faţa, pentru ai inspira ceea ce trebuia, figura unui fochist. Mucalit cum îmi era firea, zâmbeam viclean luând o lopata de cărbune pe care o aruncam în focarul cazanului. Intra. Se uita la ceasul nostru. Scotea  propriul ceas din buzunarul jiletcii. Compara prin scăpărări de priviri: Trei minute, înainte. Ai grijă când suni! Se adresa către mine fără să mă privească. Moşs Vasile apărea ca de obicei după acea vizită. Il conducea cu privirea prin geam, după care se-ndrepta către ceasornic şi-l potrivea.

Mâncam ceva? Deschidea dulapul. O făcea des de vreo cinci şase ori pe zi. Nu avea dinţi destui. Mânca puţin câte puţin până termina toată mâncarea. Acesta se întâmpla spre sfârşitul zilei.

-Am un şoarece ce mă roade mereu. Trebuie să mănânc des. Mă arde tot timpul şi arată cu latul palmei rotofeiul pântec.

Se aşează din nou pe bancuţa înnegrită de lângă cazan şi picoteşte.

Mă opresc smerit, ocrotindu-l cu privirea.

După dispariţia sa, o vreme m-am simţit foarte singur. Intram ca un străin la cazane, fără a lua seama la nimic. Domnul maister intra rar pe la cazane şi parcă  uitase de ceas. Era vădit necăjit. Avea uneori o faţa zăpăcită şi buimacă. Il gaseam dimineaţa ca un lunatic plimbandu-se printre stivele de scânduri, cu niste mişcări lipsite de vlagă.

N-a bagat nimeni de seamă acestă schimbare ca o prevestire. Liniştea ne cuprindea încet pe amândoi deopotrivă. Ne ocupam de treburi liniştite , ba chiar din cele mai sigure. Intr-o dimineaţă mă-ntorceam pe bicicleta lui moş Vasile, după o noapte de înlănţuiri, urmărindu-mi chemarea trupului. Mi-o lăsase în ultima sa zi de lucru , când simţea că nu se mai putea intoarce. Călare pe ea spre casă. Pedalam cu greu şi ostenit. Pedalam epuizat până când m-am trezit aruncat  într-o răchită.  Se vede că adormisem. Am zăcut în nesimţire, trezându-mă într-un târziu, când mi-am amintit că trebuia să fac focul la cazane şi să trag sirena la ora şase. Bicicleta era lânga mine cu roata din faţă boţită. Am ridicat-o de coarnele fără mânere, petrecând-o până la fabrică, la cazane.

Peste o jumatate de oră trebuiau să sosescă lucrătorii. Cu unul dintre pazanici am adunat toate leaţurile pregătite pentru stivele de scânduri din ziua aceea. Lemnul subţire de brad uscat, a reuşit să ridice prin ardere imediat presiunea cazanelor la zece, după care am dat ceasul înapoi cu o oră. Maisterul apare în uşă strigând la mine.

-De ce n-ai tras sirena? Se uita la ceas şi nu-i venea să creadă. Să-l dai la reparat şi acum trage sirena.

-N-ai auzit? Am tras sirena mirat.

Ce dracu ai păzit aici? Unde sunt leaţurile. Am să te dau afară paznic nenorocit. Toţi dormiti! Intr-o noapte o să vă fure hoţii cu scaun cu tot.

Trecuse de ora şase şi forfota începutului de zi lucratoare nu se simtea. Nu soseau lucrătorii.

-Vezi ce-ai făcut cu ceasul tău? Ai boncăluit toată noaptea şi ai uitat de sirenă, ţapule. —–Lasă că m-am priceput eu Ilie, ce credeai? Işi aprinde o tigară nervos. Mâna sa strângea cutia de chibrituri sfărmând-o. Porni către poarta oprindu-se lângă poarta de sârmă. Trasă cu putere, poarta se deschidea scârţâind. Acolo, nimeni, de parcă greşise poarta.

Păşii înainte. Paznicul privea speriat către gară. Câinele portarului depăşise umbra porţii înspre linia ferată. Pustiu. Adulmeca vânătoreşte traversele de stejar  şi se întoarce alergând pe lângă Traian. Un fior de deznădejde. Cineva răsturna nişte scânduri. Tâţina porţii scârtâi la inchiderea ei. Nu mai vine nimeni la lucru. O dimineaţă pierdută.

Traian soscoti ca timp încă mai era . Gândurile acestea încurajau disperarea căci nu se schimbase nimic nici la amiază. Nu veneau la munca marea parte a lucrătorilor nemţi şi aceştia erau destul de mulţi.

A doua zi avea să se lămurească totul. Au plecat cu trenul de noapte spre Germania, aşa cum o făcusera  şi alţii cu cateva luni înainte. A trebuit să treacă alte luni , până când numărul altor lucratori avea să-l completeze pe cel al celor plecaţi de la noi. Eu aveam să primesc un ucenic, ca lucrator vechi ce mă aflam. Fabrica se urnea. Sirena suna dimineaţa şi după amiaza, lin, peste liniştea obişnuită a zilelor de lucru, deschise către cel al traiului zilnic, al răsăriturilor din fiecare zi, în lumina ochilor, închizându-I totodată. Imi priveam cele trei degete de la mâna dreaptă, terminând semnul crucii , crescând în forţa zilelor greu adunate. Trebuia să dorm. Oboseala din ultimul timp mă copleşea. Semnul puterii şi al slăbiciunii se regăseau în aşternutul de-acasă.

“Ai mai venit pe-acasă , dragul mamii?…Acum toate parcă erau la locul lor. Mamei îi trecuse supărarea pentru hoinărelele mele, iar eu eram din nou acasă. Toată lumea era mulţumită.