-I-am inchis pe vârcolaci.

Pata albă se trezea lângă mine îndreptăndu-se spre geam, să-l închidă. Se făcea frig. Ploaia udă cerşaful de la picioare. Simţeam umezeala la unul dintre ele. Nu reuşeam să aflu la care. Ceva era smuls din trunchiul meu. Eram parcă mutilate. Un ciung ucis de umilinţa stejarului încercând să păşească în locul său.

Urme întrerupte, scâlciate pe un pământ atât de cunoscut şi plin de frunze răscolite. Ici colo câte o ciupercă mâncată de oile trecătoare ori de melci. Copite amestecate cu paşi la fel de hoinari.

Tata cu felinarul mă caută prin hăţişul cu brazi pitici şi deşi.

Opinca alunecă pe frunzele umede răspâdite pretutindeni de vântul toamnei.

Piciorul mă durea sângerând urma schijei de brand ce căzuse în bradul de la marginea poienii unde paşteam vitele. De aici băteai cu privirea până la cariera de piatra de la Păltinoasa. O baterie era instalată acolo. Eu , Ion şi Ilinca de care nu scăpam niciodată, iar când reuşeam, mama ne-o dădea în grija făcându-ne în necaz, parcă întradins. Un soldat neamţ ne-a învăţat cum să ne ferim de brand. Ii auzeai mai întâi fluieratul a prevestire prin cer, după care trebuia să te trânteşti la pământ. Ion s-a trăntit la pământ, iar Ilinca după un brad speriată. Primul brand căzu mai departe într-un tufiş de alun. După care o ploaie de alte schije  în toate părţile. Vacile speriate de bubuituri au început să alerge rotindu-se către interiorul poienii, într-o traiectorie din ce in mai dezorientată. Urcam către vaci în goană. Am prins acel vârtej al morţii şi disperării, funia cu care proptisem una dintre vaci încercând a le domoli goana. Era imposibil. O surdă durere s-a desprins din piciorul meu drept. Vaca mă tragea cu funia într-o horă. Alunecam dar nu slăbeam funia de care era legată. Mi-aminteam de strechea ce le-apuca din cauza muşcăturii de tăun. Mă purtau jumatate din pădure pentru a le găsi şi rătăcirea aceasta îmi înfăţişa o privelişte bolnavă şi speriată. Vântul clatina brazii. Tata calca grăbit. Ilinca înainte.

-L-am lăsat acolo. N-am văzut decât fumul şi praful ridicat în jur de la brandul căzut..

-După aceea vaca l-a târât până la brazi. Branduri picau peste tot. Am fugit acasă…

-Pe aici trebuie să fie.

-A’ focului războiul ăsta!

-Da’ nemtii din cazemăţi?

-Soldatul acela… cum ii spune …Peter..Luna trecută a luat lapte de la noi. Trebuia într-un fel să vă avertizeze…

-Pe Stanişte v-am poruncit să nu mai călcaţi. Acolo-i linia frontului. Se trage ca la nuntă. Ilinca se depărta puţin de tata a cărui mână lungă putea oricând să-i şteargă scăfârlia zburlită şi creaţa.

“Halt!” Un neamţ apăru parcă din trunchi de brad. Era Peter. Le făcea semn să se apropie. Ii recunoştea. Era tata şi Ilinca. Ion speriat nu mai veni cu ei. Au vorbit puţin. Neânsemnat. Frânturi amestecate în germană şi română. Eu eram întins pe priciul din riglele de brad şi acoperite cu cetina. Pe piciorul legat cu faşe albe, dungi de la lumina lunii prin geam şi urme roşi de la soare. Tata îmi întindea băţul de alun să mă sprijin şi să mă ridic. In fâşii de lumină şi întuneric m-am ridicat către ieşirea din cazemată.

-Hai ficior.

A dat mana cu Peter. S-au privit o clipă în ochi. Se recunoşteau. Si-a scărpinat ceafa nervos.

-Mămăligoiul măsii de război.

– Ia,Ia…

Intunericul flutura printre cetini razele lunii. Cum mai arată părul meu. Noaptea acesta îi simt un gust sărat. Inlăcrimasem. Schiopătam. Ilinca a venit lângă mine să mă sprijine. Ne departam pe potecă şi printre brazi. Nemtii ne priveau muţi. Peter îndrăzni o jumătate de pas. Tata continua să înjure. Nu-l speria războiul. Inutilitatea lui îl durea. Hârâia ca un patefon stricat.

-Mămăligoiul măsii de război. Si v-am zis să nu mai călcaţi pe Stanişte, dracilor.

-L-am păzit pe Peter pe unde merge, după ce ia laptele de la noi…

Illinca nu tăcea o clipă.

-Dracilor , mai bine plecam în refugiu ca toţi ceilalţi, în Regat…

Nu plecasem în refugiu. Aveam un beci bun şi adânc. Bine zidit şi cu trepte de piatră. Egale, umede şi alunecoase din cauza răcelii. Un mic geamlac spre miazănoapte, înspre gradină.

Copiii erau mulţi. Pământul dinaintea noastră, sfiala frunţii asudate. Rodul lui, minunea , ce ne hranea zi de zi, crescut şi copt din sudoarea noastră, mângaiat spre cer de palmele bătătorite şi veşnic crăpate , îl tinea pe tata  ca şi pe alţii, acasă.

Primarul ridica din umeri.

-Pe răspunderea voastră. Eu v-am zis să plecaţi. Aici va fi chiar linia frontului şi arăta cu un băţ o linie imaginară, despărţind târgul în două: de-a lungul Moldovei şi de-a curmezişul pe Humor. Dar, unde să fi plecat cu atâţia  copii după tine. Nu reuşea să le astupe gurile cu ce-avea pe lângă casă şi în “ţarină”. In locuri străine cu ce-avea să-i hrănească? Aşa că au rămas acasă. După o vreme târgul a inceput să forfotească. Un batalion de nemţi se răspândea peste tot, prin casele abandonate o perioadă. Comandamentul se instalase într-o casă pe lângă gară, mai sus de “ Trei moşnegi”, bodega de pe uliţa gării. Scoala s-a închis. Noi eram pretutindeni, pe obcini, pe toate uliţele, la joacă şi uneori pe acasă. Neliniştea ne era asemeni râului de munte ce zburdă printre pietre şi se adună de peste tot, scăpărător, zglobiu ca mărgeluţele de hurmuz înşirate, tremurate pe o camaşă albă de in. Poamele în livadă se pârguiau. Mama le aduna în fiecare dimineaţă pe cele căzute. Puţină ţuică de prună nu strică niciodată. Noi alergam după perjele brumate, trăgând crengile încărcate către pământ. Căram adevarate comori poleite de lună. Nopţile treceau încâlcite prin gândurile spânzurate de crengile goale. Când s-a golit prunul de poamele-i dulci, alungându-ne din livada?

Un fur îl golise peste noapte, culegându-l cu frunze cu tot.

Ochii mulează crengilor slute şi goale roadele închipuirilor de-o vară. Avem timp să ne dăruim visului. O clipă. Un zbor de linişte. Nu mult după terminarea şcolii mă rupeam din visare plecând ucenic la un neamţ care repara tot felul de broaşte, chei, chei, biciclete, lacăte, cremoane , cârlige, foraibere şi multe altele. Invăţasem să meşteresc o mulţime de fiare mai tot timpul mânat de o curiozitate teribilă. Desfăceam şi asamblam. Aceasta curiozitate m-a urmărit tot timpul vieţii. Făcusem o bună parte din ucenicie şi neamţu’ plecă din târg. Trebuia să mă întorc acasă. Era toamna anului următor. De pe câmpurile ţarinei se adunase toate roadele. Din când în când pe înserate mergeam în târg. Ne plimbam fără rost. Căscam şi noi gura prin vitrinele micilor dughene înşirate de-a lungul străzii pe-o latură şi alta până în dreptul şcolii. Soldaţii nemţi erau peste tot.  Verdele uniformelor însoţea ici colo pe cel al albului iilor slujnicuţelor cunoscute prin curiozitatea lor. Ne gândeam adesea ce le mâna pe aceste fete de casă peste tot, în aşa numita zi de spasieren.