
Să –mbătrânesca ploaia,
conturul degetelor noastre

Să –mbătrânesca ploaia,
conturul degetelor noastre

Pământul. Pământul răscolit şi amintind a umbră de codru, de copite şi mormânt, cu piatra de prund albastru, adoarme în el despletirile de vânt şi umbrele nopţii, ca fărâme de vrajă. Ceasurile dimineţii ocrotind secundele ca visarea şi ades vrând parcă a le ascunde în rătăciri aiurea, le soroceşte cu rouă din cleştarul cerului rece, firului de iarbă crai-verde-lujer.

Am mutat de aici
din loc prăfuit
spre altă tăcere

In noaptea acesta
aş fi atins buzele arse,

Unde ne sunt visele,
femeie- respiraţie de alb