Pământul. Pământul răscolit şi amintind a umbră de codru, de copite şi mormânt, cu piatra de prund albastru, adoarme în el despletirile de vânt şi umbrele nopţii, ca fărâme de vrajă. Ceasurile dimineţii ocrotind secundele ca visarea şi ades vrând parcă a le ascunde în rătăciri aiurea, le soroceşte cu rouă din cleştarul cerului rece, firului de iarbă crai-verde-lujer.

Ochiul caută. Drumul iese din urma de fum şi învaţa din frumuseţea cerului. Către oriunde anotimpul este blând şi ocrotit pe toată lunca de verde.

Indrăzneşti să însemni preafrumosul pe copacii cu trunchiuri vârstate, să păşeşti pe aceste locuri ca obişnuit, iar pe drumul pe care te regăsesti dincolo de verde, să străbaţi pământurile spre casă, spre casa cu umbrele mirate ale bărbatului şi ale femeii. In casa aceea în care frunţile de var au devenit tot  mai mari, slova de seară a rămas aceeaşi “…Doamne! Doamne!…”

S-au auzit douăsprezece strigăte dinspre noapte şi doar opt au străbatut până-n singuratatea albului din perete.

Se regăsesc cu toţii în imaculatul varului, ca parte a pietrii de calcar stinsă în groapa din spatele şurii, trecând ca o frescă transparentă în pereţi. Ctitori Simion si Aglae, cu cei opt copii.

Pe peretele din stanga, Simion Ursu cu cei patru feciori: Petre, Ion, Ilie şi mai tarziu Gheoghe, iar pe peretele din dreapta, în spatele sobei, Aglae cu fetele sale Maria, Saveta, Vica şi Ilinca.

Casa aceasta cladită pe umerii noştri, ai feciorilor lui Simion, din brazii doboraţi de pe Varvata, ne-a înnabuşit strigătele vieţii împreună cu bulgării galbeni de lut amestecaţi cu paie de ovăz şi stropiţi din când în când cu apa din ciubăr. Ţiganul care ne-a uns pereţii   s-a mirat că tata ne-a chemat să călcăm lutul cu picioarele desculţe şi să-l cărăm cu galeata în odăile pe care el îl izbea cu multă furie în pereţi. De obicei, pe unde mergea să ungă casele, nu-l ajuta nimeni din cei ai casei. Muncea el si nevasta-sa de se spetea, pe când la noi, tata ia transmis să nu aducă tiganca la muncă. Ţiganul gândea ca tata era supărat pe ea că venea des la cerut de mâncare, ba la sărbătorile de peste an, ba uneori duminica. Nu-şi explica. Omul l-a tocmit numai pe el şi se gândea că va munci mai mult, poate chiar îndoit. Ii ciudat omul ăsta îşi zise.

Căram totul după puterile noastre, dar fără a fi lipsiţi vreunul de muncă şi de împarţela ei. Lutul acesta glodos amestecat cu paie şi apa avea greutatea pietrelor de moară. Căram cu găleţile şi un coş de nuiele fără o toartă. Era un coş cumpărat de tata anul trecut, în primăvară, tot de la acelaşi ţigan.

Il cumparase din oborul de vite, într-o zi de marţi, în aprilie, cred. Parcă mi-aduc aminte să fi fost după Paşte.

Una din torţile de nuiele s-a rupt repede şi-am făcut altă toartă dintr-o sârmă învelită cu nişte cârpe şi înfăşurate cu sfoară, ca să nu taie la mână. O toartă din drot, după cum spunea tata.

Lutul era mult prea greu, iar degetele noastre rămâneau înţepenite după fiecare cărat. Mâna ni se transforma într-o ghiară de cocoş tăiată şi opărită, pe care mama o curăta înainte de a gati-o. Am fi renunţat. Privirea înaltă a tatei ne cobora imediat spre coşul plin de lut…

“Măi ficior, ne-apuca noaptea”.

Rar ne striga pe nume.  “Ficior” eram şi eu, şi oricare altul dintre noi. Trebuiam să luăm parte la toate lucrările din casa, spre a nu uita şi a le preţui aşa cum credea el că se cuvine: cu multă tăcere şi râvnă…şi munceam.

Mâinile noastre se-infigeau în amestecul de lut primavaratec înglodat cu paie de ovaz, ce le aveam în şură din toamna trecută.

Astupam golurile dintre bârnele cioplite ale casei. Eram osteniţi şi plini de glod.

“Hai noapte, hai!…şi mâinile noastre se lungeau sub greutatea glodului. Un cântec râguşit fredona tot timpul ţiganul cu faţa schimonosită de stropii de lut, un cantec pe  care-l mai uzisem de la fratele ţiganului, Ochiuţ, un lăutar chelios şi cu un ochi tubure.

Un gând de ocol mă duce către Piciorul Inalt, obcina cea molcomă, de pe malul stâng al Humorului, spre Toaca pe partea cealaltă şi de aici spre Arsură înconjurând cu dealurile târgul nostru. Cercuri, cercuri… într-o rotire continuă dinspre malurile mâncate ale apei fără nici o noimă, spre înaltul cerului. Dinspre fiorul rece al râului de munte spre liniştea albastrului, adânc, imens şi spre nicăieri.

Incepuse ploia. Am fugit cu toţii pe prispă. Apa se aduna peste urmele din lut astupându-le.

Din spatele grădinii un şuvoi se umfla printre straturi nămolindu-le. Mama se arata la fereastra mica a bucatariei. Ploua. Ploua amar.A doua zi trebuia adus un alt lut pentru uns pereţii. Obcina se curba de ploaie. De pe deal, pământul dus de apa nămolea straturile mamei cu nepasare. Tatei nu-i păsa de noroi. Rănit în razboi nu-l impresiona umezeala ploii şi glodul. Se obişnuise cu ele printre tranşee. Poate-l liniştise albul spitalului din Viana unde zăcuse rănit o lună de zile.

Nu te grăbi. Suntem deopotrivă la fel.

In Prund iarba spălată dintre pietrele mari, din continuă ploaie, creşte, cum le cresc morţilor unghiile şi părul. O pasăre, o singura pasăre, ciudat cum se napusteşte asupra norilor. Vântul îi toceşte avântul şi aripile, purtând-o spre copacii dinspre margine.

Tata ne trezea cu noaptea-n cap ca să mergem în tarnă. Nu ştiu căt era ceasul. Somnul era dulce si profund. Mama ne trezea pentru ca tata înhamase caii la caruţa şi căuta bâjbâind biciul cu codişca din sîrmă oţelite şi mâner de lemn. Felinarul din mâna sa avea o sticlăa afumată şi de-abia lumina. O lumină caldă , uşor gălbuie. O zare de lumină pâlpâind din fitilul de bumbac îmbibat cu gaz. Biciul ascuns pe la mijlocul şoprului, sub streaşină, era de negăsit de fiecare dată. Lucrul acesta îl mânia cel mai mult . Uita de el. Il ascundea ziua cât mai sus ca să nu-l ajungem să ne jucăm cu el şi când avea nevoie de el uita. Lucrul acesta îl trezea din adormire şi începea să înjure. Pe el doar greierii nopţii nu-l deranjau, cântând din iarba udă. Ii auzea şi erau acceptaţi.

Somnoroşi ne urcam în căruţă. In zori avem să ne întoarcem cu carul încarcat de fân.

“Oare când mai dorm copii aceştia?” se întrebau vecinii.

Imi lăsam la uşa copilariei mele nopţile nesfârşite trecând mereu către dimineaţa hulubilor albi, miros umezit de fân, dor de somn, întuneric şi plesnet de bici.

“Hai noapte, hai!…