-Poate ar fi trebuit să te-nsori! Aproape că mă implora tata într-una din zilele unui martie friguros şi destul de confident cu gândurile părintelui meu; mama ieşind din odaia cea mare, încuviinţa, fără ocol, sfatul tatei.

Sfiala paşilor mei către gară era firească.  Nu mai călcasem pe acolo niciodată. In afară de tata, nimeni altcineva din casa nu mai călătorise cu trenul. De fapt, unde sa fi mers?

Afară se întuneca de-a binelea şi ploaia se revărsa peste o jumatate de târg, izolând uliţele şi ferindu-l parcă de plimbarea fără rost a slujnicelor. O noapte a sfântului Bartolomeu trebuia să cadă în casele cu fete de casă, închipuită chiar pentru ele. Ne-am retras

-I-am inchis pe vârcolaci.

Pata albă se trezea lângă mine îndreptăndu-se spre geam, să-l închidă. Se făcea frig. Ploaia udă cerşaful de la picioare. Simţeam umezeala la unul dintre ele. Nu reuşeam să aflu la care. Ceva era smuls din trunchiul meu. Eram parcă mutilate. Un ciung ucis de umilinţa stejarului încercând să păşească în locul său.

“Ilie nu m-am putut despărţi de pendulă. Am vrut s-o iau cu mine în Germania. Tata nu mi-a dat voie. L-am rugat. Am plâns. L-am implorat. Degeaba. Am ascuns-o într-un ungher al casei şi am cărat-o în secret la biserica noastră… Am urcat-o în turla bisericii. Paracliserul nu era acolo. Abia am reuşit să mă strecor pe scările înguste, pe care le ştii şi tu…”