Meşterul Traian [IV]

Averea chiaburului întrecea cu mult închipuirile noastre, uimindu-ne peste măsură, ostenindu-ne mult cu inventarierea tuturor bunurilor existente şi adunate în gospodărie.

Casa era aşezata undeva în centrul satului şi destul de măreaţă pentru locurile acelea munteneşti.

Casele din jur erau mărunte având acoperişul în patru ape şi cu cerdac mic, de obicei către partea însorită a casei. Obişnuit în acea parte se afla şi uşa de la intrare cu două sau trei trepte din piatră de râu, cioplită sau aşezată cu grijă până la cerdac. Cerdacul cu stâlpii de lemn cioplit dădeau o oarecare zvelteţe casei pitice. O astfel de casă nu putea să adăpostescă mai mult de trei odăi, dintre care una ţinea loc de cuhne, iar în celălalte două reuşeau să se îngrămădească toţi ai casei, fără nici o prioritate, de cele mai multe ori într-o singură odaie. Rămânea liberă odaia cea mare. Aici se adunau cei ai casei şi musafirii la hramul bisericii din sat, la parastas şi se asezau pentru sfinţit la Bobotează, coliva, prunele afumate fierte cu zahăr şi nelipsitele plăcinte.

Langa casă se întindeau câteva prăjini de grădină cu meri şi pruni.

Să fii arătat casa lui Silvestru de la început la fel cu casele satului?

Căutând prin priveliştea ogrăzii, te uimeşte casa de pe înălţimea zidului de piatră, şura la fel de mare, ograda, livada şi toate celelalte adunate împreună, într-o imensitate ca-ntr-un adevărat falanster al bunăstării.

O casuţa mică cu două odăi, aidoma celor din sat, casa bătrânei, trăda asemănarea cu faţa satului, astăzi folosită drept hambar pentru făină, mălai, afumături, piei dubite de miel ori oaie, piei de viţel, bărbânţe cu brânză, unt de oaie, caiere de lână, cojoace necusute şi tablouri găsite în podul casei cu slănini afumate şi râncezite de timp.

De vornicia satului profitase Silvestru fără ruşine şi frică de Dumnezeu. Privind cu luare aminte în jur, se adunase în curtea sa, pământurile a patru case, care poate au existat cândva şi s-au transformat dorinţei de înavuţire a bătrânului în bunul său, ograda şi livada sa.

Toate acestea uimeau privirii trecătorului, dar şi mai mult ne-au uimit pe noi, cei cu inventarierea bunurilor. Un inventar imens şi de durată. Pe măsură ce treceau zilele, numărul curent al inventarului devenea fabulos. Inventarul a început nu înainte de a-îi îmbrăca pe cei trei ţărani care ne ajutau, cu iţari noi, cizme, camaşi şi sumane ce se găseau într-un număr impresionant într-una din camerele bătrânului.

-Bătrânu-i binevoitor cu noi, glumi unul dintre ţărani.

Taranii dornici să vadă bogăţiile adunate ar fi fost tentaţi de încântarea bunătăţilor. Intâmplarea trăita cu dulăul şi mai târziu cu Gligor le dădea ceea ce aveam nevoie în acel moment:distanţă şi spaima de iniţiative inutile.

Cu o zi înainte de terminarea listei, una dintre slugi, îmi atrage atenţia că bătrânul avea undeva în munte, turma de oi. O turmă care nu cobora niciodată de acolo, doar caşul, lâna sau pieile oilor pierite aveau cale întoarsă, celelalte îşi duceau veacul departe de gospodăria stăpânului, sub păstorirea unui singur om.

Echipaţi ca pentru o adevarată expediţie, cu caii încărcaţi am suit panta muntelui spre locul bănuit a fi fost stâna, poate prea siguri de informaţia primită, pe niste cărări nemaivazute şi pe o viforniţă pornită ca din senin.

Ajunşi la stână nu ne-am putut apropia de căinii sălbăticiti, porniţi să ne sfâşie cu cai cu tot.

Ciobanul bărbos, duhnind aidoma oilor cu care trăia, nu s-a aratat de loc primitor, încercând nişte schimburi aproape nearticulate de cuvinte, cu argatul luat cu noi drept călăuză.

Nu aflase că bătrânul murise şi se mira de ce de-atâta vreme nu i s-a mai trimis mălai , ţigări şi alte lucruri strict necesare, pe care de obicei bătrânul nu uita să le expedieze pe munte. I s-a părut că ar fi fost mânios pe el, dar nu avea ce sa facă. Turma  nu putea să o lase singură spre sfârşitul iernii, când mai bine din jumatatea oilor aveau să-i fete mieii. Până sub şopronul bordeiului am înaintat încercând să-l facem să înţeleagă situaţia în care se afla, puse mâna pe o bâtă noduroasă încercând să ne ţină deoparte de el, cu aceeaşi încăpăţânare ca la început, amuţind câinii spre noi.. Impuşcând unul din câini am potolit pentru un moment pornirea sălbatică a ciobanului.

Cu gesturi tremurânde s-a retras din prag, lăsând liberă uşa ce dădea în bordei. Inăuntru, patru miei negrii s-au îndreptat spre ieşire, behind flămânzi. Duhoarea şi fumul îmbibau atmosfera întunecată a singurei odăi, cu bârne afumate şi slinoase.

Am tras spre mijlocul odăii , măsuţa cu trei picioare şi am scos mâncarea luată cu noi, spre a ne potoli foamea.

Pâinea nostră l-a îmblânzit pe cioban, în ciuda faptului că încă mă mai privea cu coada ochiului, neîncrezător şi ţinând bâta noduroasă cât mai aproape de el.

A încercat o clipă nedumerit să ne întrebe:” şi cu mine ce se va întampla?”

-Nu se va întampla nimic , i-am răspuns, că ai de grija de oi, ca şi până acum. Iţi vom lăsa cele de trebuinţă. Până când se va hotărâ ce se va face cu turma de oi, să rămâi aici. Ne vom întoarce peste două săptămâni.

Aveam să ne întoarcem peste două săptămâni, după cum stabilisem. Ciobanul nu mai era de găsit. Plecase sau murise. Nu se ştia nimic ce se întâmplase şi nici nu aveai pe cine întreba. Târla oilor era deschisă şi pustie. Bordeiul închis nu adapostea pe nimeni. In pădurea dimprejurul stânii, am găsit câteva dintre oile ciobanului, păzite cu straşnicie de unul dintre câini, cel care răzbise foamei şi singurătăţii. Celelalte rătăcite prin mune nu s-au mai găsit: le-au mâncat lupii sau urşii. Justificarea pierderii oilor inventariate a fost cel mai greu de făcut. Au urmat multe nopţi de interogatorii şi declaraţii celor care am înfăptuit inventarierea bunilor chiaburilor. De-abia la jumătatea lui octombrie, când a început ploaia oilor, ni s-a dat crezarea şi libertatea cuvenită cu oricare suspiciune şi cu vag sentiment de neîncredere înscris cu litere de-o şchioapă, în biografia mea şi care a avut un ecou deosebit într-un alt moment de mare importanţă, în aceeaşi biografie a mea.

 

You may also like