"Erbarme dich, mein Gott um meiner Zähren willen!"
Nebunia,
neliniştea umbrei
rostogolită între spirale palide
urâte de spaimă,
îngândură visul cel vechi,
curgerea întunericului.
Această noapte,
captivă pentru contururi,
s-ar putea da peste umărul tău.
Inlăcrimat,
cântecul îşi va inchipui
ca noaptea începe deopotrivă.
Mircea cel Vechi sau cel Bătrân, cum este cunoscut în istoriografia românească, este unul dintre cei mai faimoşi voievozi români din Evul Mediu. A fost un principe puternic, ataşat tradiţiilor occidentale şi care a încercat să menţină independenţa ţării sale în faţa marilor puteri ale vremii. Despre originile sale se ştiu însă foarte puţine lucruri, existând numeroase controverse. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Cum au fost
Intr-o bună dimineaţă, chiar înaintea răsăritului, în timp ce sunteţi încă în pat şi
când liniştea va fi adâncă, încât va putea fi auzită, vă veţi trezi dintr-un vis, dar nu un vis în
sens obişnuit; vă veţi scula şi veţi merge spre ferestrele slab luminate. Printre picăturile de
rouă veţi putea privi dimineaţa încă întunecată, apoi cerul plin de promisiunea unei lumini
Femei de cariera
Odata, la serviciu, am dat de o colega nervoasa la toaleta. Iesise din cabina, isi netezea fusta si bombanea: „Stii bancu’ ala cu Itic?”. N-am stiut daca vorbeste cu mine, asa ca am mormait incert, in asa fel incat, la o adica, sa reiasa ca eu de fapt cantam. A continuat si m-a scapat astfel de propria-mi mutra buimaca: „Cica se ruga Itic toata ziua la Dumnezeu: da, Doamne, sa castig la loterie! Ajuta-ma, Doamne, sa castig la loterie, hai, Doamne, zau, de ce nu ma ajuti si pe mine sa castig la loterie?! La un moment dat, Dumnezeu, agasat de atata vaicareala, se repede la el: ma, Itic, pe cuvant ca te-am auzit si m-am straduit din rasputeri, dar te rog frumos, ajuta-ma si tu putin: joaca la loterie!”
Am hahait cu ea un pic, dar asteptam legatura dintre banc si motivul reuniunii noastre private. A continuat: „Asa si eu, draga: tocmai am facut acum un test de sarcina care, normal, mi-a iesit negativ. Am plins ca proasta, cu fundul pe colac, fiindca ma screm de vreo patru ani sa ramin gravida si degeaba! Dupa aia insa, brusc, mi-a bubuit mintea ca de la ciclul trecut n-am mai facut sex, de fapt! Ca eu cu barbata-miu nu ne intilnim decat 8 minute pe zi, dimineata. Si, desi el n-are nevoie decat de patru minute pentru un act sexual, eu tocmai atunci nu pot, fiindca imi fac parul cu drotul, pantofii cu crema si botul cu ruj.”Verifica-ti agenda, am putea sa ne vedem azi la 1.45 sa luam lunch-ul si sa facem un copil?
Ma uitam la ea cu ceva ce fusese pana de curind admiratie, dar deja nu mai eram sigura: femeie de cariera, obsedata de promovare, leafa, autoritate si performanta. Vorbea jumate-n engleza, jumate-n romana, cum se poarta acum, era toata numai taioare, promousan, targhet, auernes, marchet, pablic-rileisans, plening, risarci, fidbec. Dama spirt, cu parul prins ca madam Ecaterina Andronescu-Abramburica, era deci colega-cea-fara-de cusur, carierista care se temea doar de bomba atomica si de barbatii care cred ca femeile sint inferioare. Avea un sot manager, care-si facea al doilea doctorat si chelise prematur din cauza studiului napraznic si ambitiei de a fi sef. Aveau bani, lucrau in multinationale, umblau numai cu nara pe sus, trosnea mindria-n ei. Dar n-aveau copii. Asta lipsea din tabloul perfect. Cind au implinit 30 de ani, au facut consiliu de familie, cu parinti si cu socri, cu tot, si au decis sa aiba un baiat si o fata, neaparat in ordinea asta. Cind au implinit 34, s-ar fi bucurat sa aiba si-un pechinez, numai ca progamul lor de lucru era deja un pact cu diavolul. Ea se scula la 7 si pleca la 7.42 cu Renault-ul, el se scula la 7.34 si pleca la 8.02, cu Volkswagen-ul. Seara, ea venea la 9.10, comanda pizza, ii lasa si lui o felie rece, se culca, la 10.45 venea si el, minca uscatura. Apoi se strecura in pat linga ea, dar n-o trezea niciodata pentru sex, fiindca el trisa, seara nu facea dus, nu mai avea timp. Facea doar dimineata.
Ea vazuse-n filme cum femeile de cariera isi faceau test de sarcina la WC-ul firmei, deoarece acasa nu mai aveau timp. Ceea ce uita ea de fiecare data era ca numai din ovulul ei nu se putea isca nici un fat, mai trebuia si ceva de le el, parca. Dar el avea de invatat ca s-ajunga docent, ea avea de ajuns cea mai sefa si de cistigat bani. Copiii nu apareau, iar cuscrii faceau deja consilii numai intre ei, hotarau ceva, insa rezolutia raminea nerostita, telefonul tinerilor suna degeaba, iar la celulare nu raspundeau, erau in miting.
Pe ea, ovulatia o prindea numai in brainstormingul pentru campania de relansare a brandului. Iar el tot nu stia ce e aceea ovulatie, desi pe vremuri, cind erau studenti si obisnuiau sa mai si traiasca, ea ii desenase doua ovare si niste puncte pe care le inghesuiau alte puncte, cu coada.
Femeile s-au opintit citeva secole sa ajunga egale cu barbatii, iar acum nu mai stiu cum sa scape de acest groaznic privilegiu. Muncim ca niste timpite, ii multumim patronului ca ne da sansa extraordinara de a lucra si-n weekend, ca sa ne afirmam si sa ne tinem de deadline. Sefii pleaca de vineri la prinz si-i mai vezi luni dupa-masa, cind se desteapta din mahmutreli de cinci stele.
Timp in care ai deosebita onoare de a le tine locul, ca de-aia ai dat atit din coate si-ai facut ulcer de cind maninci numai kebab in chifla, la serviciu, ca sa ajungi femeie de nadejde. Firma te-a rasplatit cu doua dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tau personal.
Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook si Power Point, cosmarul ti-e impicatit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie „urgent”, „campanie”, „scheme”, „rapoarte”. In somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de patratici si te trezesti tipind. Nu pentru ca te innebunesc folderele, ci pentru ca e deja 7.30 si la 8 trebuie sa fii la firma si-ai dormit strimb si-ti sta bretonul ca o bidinea.
Scuza-ma, te las putin pe fir, ca ma cere unul de nevasta…
Munca e buna numai cind ti-aduce un franc cinstit in buzunar si, mai ales, iti da si ragazul sa-l cheltuiesti. Sistemul suedez prevede ca trebuie sa ametesti muncind cinci zile pe saptamina si sa ametesti in bar doua zile pe saptamina. Asta e raportul minim rezonabil.
Carierismul e plasmuirea bolnava a unor filme imbecile de la Hollywood, care insinueaza ca o femeie poate face orice, daca vrea ea: ajunge imediat director executiv, naste trei pui vii pe care ii hraneste cu lapte praf, sotul o iubeste lesinant, desi o vede cam sase ore pe saptamina (sau poate tocmai de-aia), iar el, desi e neurochirurg, sef la Memorial Hospital, nu e stresat deloc, face mincare la copii, spala vase si-o asteapta pe ea cu masina la firma, seara. Pardon, noaptea. Nu se stie cind opereaza el pe creier si mai face si lectii cu aia micii, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri si de convins opt clienti sa investeasca.
Femeile care au vazut-o pe Diane Keaton in „Baby Boom” se lasa drogate de gindul inept al unui perpetuum mobile. Au senzatia ca se poate orice. Ca sotul, copilul, ciobanescul german si siameza asteapta oricit, ei latra la unison de mindrie ca au o directoare in familie.
Cind ambii soti muncesc deopotriva, ajungi sa le intelegi masochismul, pina la urma. Pericolul dospeste abia cind femeia de cariera are acasa un inginer care scapa la 4.00 de la uzina, apoi vrea mincare cu sos, maiouri cit de cit curate si putin sex. Muncind ca o disperata ca sa nu cumva sa fie promovata alta in locul ei, la o adica, femeia se inscrie deja la divortul part-time si faciliteaza hirjoana extraconjugala a barbatului constrins de hormoni.
Cind constati ca fetita ta ii spune „mama” soacra-tii (care nici nu te-a vrut de nora, fiindca nu pareai gospodina si uite ca stia ea ce stia) si biziie ca pe bona o iubeste cel mai mult de pe lume, e cam tirziu sa-ti dai demisia. Copilul nu intelege ca tu crapi muncind ca sa aiba el garsoniera-n Bucuresti cind termina liceul (daca l-o termina, ca tu n-ai timp sa-i verifici lectiile). Copilul vrea sa stai linga el, calda, pufoasa, atenta, sa simta dragostea ca pe o perna de plus. Dar tu, care-ai raspuns la celular si-n clipa cind te cerea ala de nevasta, si i-ai spus lui „da”, acoperind o secunda telefonul cu palma, apoi te-ai scuzat din gene si ai continuat sa vorbesti cu seful de sectie la telefon, nu prea intelegi cum vine chestia asta cu renuntatul la cariera de dragul familiei.
Mircea, fa-te ca traiesti!
Apropo, cind ti-ai inchis ultima data telefonul, ca sa vezi un film fara sa te deranjeze nimeni? Nu e cazul, ca pe vremea cind ai vazut tu ultimul film inca nu se inventasera telefoanele cu On si Off, erau numai fixe cu roata si fir cirliontat. Vasazica: ultimul film vazut a fost un documentar despre bursa din Tokyo, ultima carte citita a fost „Notiuni de introducere in cibernetica”, ultima iesire in natura a fost pe ierbuta de la Romexpo, cind ti-a venit delegatia din Danemarca, ultima data cind ai gasit alimentara deschisa in drum spre casa inca se gasea nechezol, la taclale cu prietenele stai numai prin mesaje pe robot si odata i-ai facut uneia o confesiune prin fax, inca ii cumperi copilului haine cu doua masuri mai mici, fiindca atit purta cind te-ai angajat, ultima data cind ai fi vrut sa faci sex aveai ciclu, iar ultima data cind ai facut sex te-ai inhibat, fiindca uitasesi sa-i spui ceva contabilei.
Nu i-ai mai spus barbatului din viata ta „te iubesc” de-o vesnicie, nici n-ai avea cum, ar suna ca dracu, ar trebui sa i-o suieri in timp ce-ti tai pielita de la unghii, imediat dupa ce-l ameninti sa nu cumva sa uite sa-ti cumpere tampoane cu aripioare si adeziv, ca-ti vine sigur deseara sau miine.
Am chiulit si-am sa chiulesc cu voluptate de la munca, intotdeauna. Chiuleste si tu, salveaza-ti viata, femeie! Atit cit se poate. Ia bunul simt, in doze homeopatice. Sa stii numai tu.
Cele mai frumoase petice de viata le-am capatat fugind de raspundere. Cea mai buna bere pe care am baut-o in viata mea n-a fost la Praga, ca lumea buna, ci in Herastrau, cind o taiasem de la sedinta de redactie, lasind vorba ca mi s-a spart teava de calorifer si m-au chemat vecinii sa string apa. Mi-a ramas in cap (si mie, ca atitor altora) gafa de la TVR, de la Revolutie, cind habar n-aveau ca intrasera deja in direct, si cineva i-a zis lui Dinescu: „Mircea, fa-te ca lucrezi!”. Si Mircea a ascultat. Si-a ajuns departe. Pana cand vom pricepe omeneste talcul acestui indemn vital, vom continua sa ne prefacem ca traim.
În prima duminică din decembrie 1791, se afla în bucătărie, unde pregătea o ceaşcă de cafea pentru mama sa. Cu o zi înainte fusese la Viena ca să-şi viziteze cumnatul care se îmbolnăvise, dar revenise cu veşti îmbucurătoare. Acum, în timp ce aştepta să fiarbă cafeaua, Sophie privea fix, căzută pe gânduri, flacăra aprinsă a unei lămpi cu gaz şi se gândea la soţul suferind al surorii sale, Costanze.
Mozart a murit la doar 35 de ani
Deodată flacăra s-a stins „complet, de parcă n-ar fi fost niciodată aprinsă“, avea să scrie ea mai târziu.
„Nici măcar o scânteie nu a mai rămas pe fitilul principal, şi totuşi nu se făcuse nici un pic de curent — pot să jur.“
Cuprinsă de un presentiment îngrozitor, a fugit la mama sa, care a sfătuit-o să se întoarcă acasă la Mozart fără întârziere. Constanze şi-a întâmpinat sora cu un sentiment de uşurare, povestindu-i că Mozart avusese o noapte agitată, şi a rugat-o să rămână. „Ah, draga mea Sophie, cât mă bucur că ai venit. Trebuie să stai la noapte aici şi să vezi cum mor”, a spus muzicianul.
A fost chemat un preot, apoi un medic, care a recomandat ca bolnavului să i se pună pe fruntea fierbinte comprese reci. La 12:55 dimineaţa, pe data de 5 decembrie 1791, Mozart murea. Peste nici două luni, fostul copil-minune şi prolific compozitor ar fi împlinit 36 de ani.
Mereu în lipsă de bani, Mozart lucrase într-un ritm febril pentru a încheia comenzi importante pe care le primise în cursul anului, iar prietenilor şi rudelor le părea tensionat şi epuizat de prea multă muncă. Dar când a căzut la pat pe 20 noiembrie, nimeni nu a bănuit că putea fi vorba de o boală fatală.
Boala a început cu umflarea mâinilor şi picioarelor şi o aproape totală incapacitate de a se mişca. Apoi au urmat vărsături bruşte. „Febră miliară acută” – asta a fost consemnat în registrul oficial de decese din Viena.
Mozart însuşi bănuia ceva necurat la mijloc. Cu câteva săptămâni înainte să moară, marele muzician i-a spus lui Constanze că fusese otrăvit: „Cineva mi-a dat acqua tojfana şi a calculat exact data când voi muri.“ O otravă inodoră şi cu acţiune lentă, pe bază de arsenic.
Ultimele ore ale lui Mozart (1756-91) (ulei pe pânză), de Henry Nelson O’Neil, (1817-80)
Pe 31 decembrie 1791, un ziar berlinez informa asupra morţii compozitorului şi specula în privinţa cauzei acesteia. „Deoarece trupul i se umflase după moarte, s-a crezut că fusese otrăvit“, titra publicația. De altfel, fiul mai mare al lui Mozart, Carl Thomas, îşi amintea că trupul tatălui său era atât de umflat şi mirosul de putrefacţie atât de puternic, încât nu s-a făcut nici o autopsie.
Spre deosebire de majoritatea cadavrelor care se răcesc şi devin inerte, corpul lui Mozart a rămas moale şi elastic, asemeni celor morţi prin otrăvire. Dar cine să fi dorit moartea lui Mozart? Văduva nu dădea credit zvonurilor despre o posibilă otrăvire şi nu a numit nici un suspect. Astfel că povestea a fost curând dată uitării — pentru a fi însă reluată cu accente dramatice, trei decenii mai târziu, de nimeni altul decât de rivalul care ar fi putut foarte bine să-i dorească lui Mozart sfârşitul.
Cu numai cinci ani mai vârstnic decât Mozart, Antonio Salieri fusese numit în 1774 compozitor la Curtea împăratului Iosif al II-lea, la vârsta de numai 24 de ani. Când Mozart a ajuns la Viena şapte ani mai târziu, italianul era cel mai de seamă muzician al capitalei austriece, extrem de apreciat de aristocraţie.
Dar în Mozart el a recunoscut imediat un rival, un geniu al cărui talent nu avea cum să-l egaleze vreodată. La rândul său, nici Mozart nu făcea un secret din dispreţul pe care-l nutrea pentru compozitorul Curţii.
Cu toate că a negat mereu orice implicare în moartea lui Mozart, în 1823, aflat pe patul de moarte, Salieri deliera despre așa-zisul său rol în acest tragic eveniment și voia să-și mărturisească păcatul.
Invidia lui Salieri față de Mozart era cunoscută la Viena
Nu a existat, însă, niciodată vreo dovadă că Salieri l-ar fi ucis pe rivalul său. Mai mult, chiar fiul lui celebrului compozitor, care a ajuns ulterior să studieze cu Salieri, a declarat că Salieri nu-l omorâse pe Mozart, dar în schimb, „nu încape îndoială că îi otrăvise viaţa cu intrigi“.
Un al doilea suspect în bănuita crimă a fost Franz Hofdemel, un confrate din loja masonică căreia îi aparţinea compozitorul, a cărui tânără şi atrăgătoare soţie, Magdalena, s-a numărat printre ultimii elevi ai lui Mozart. La câteva zile după moartea lui Mozart, Hofdemel şi-a atacat cu sălbăticie soţia însărcinată, mutilând-o şi defigurând-o cu lovituri de cuţit pe faţă, gât şi braţe, după care şi-a luat viaţa.
Magdalena a supravieţuit şi cinci luni mai târziu dădea naştere unui copil despre care gurile rele spuneau că ar fi fost al lui Mozart. Sora mai mare a lui Mozart, Maria Anna, a remarcat la un moment dat că fratele ei dădea lecţii de muzică tinerelor femei doar când era îndrăgostit de acestea. Totuşi, din observaţiile contemporanilor şi din scrisorile care ne-au rămas de la el, Mozart pare să-i fi fost fidel lui Constanze, şi nu există nici o dovadă despre vreo aventură extraconjugală.
În lunile de după moartea lui Mozart, mai circula încă un zvon: compozitorul ar fi fost pedepsit pentru că dezvăluise în Flautul fermecat detalii (interzise oamenilor de rând) despre societăți secrete. Această operă alegorică a repurtat un mare succes de public, dar şi de critică.
Mozart a fost membru al Francmasoneriei
Deşi unii dintre confraţii francmasoni ai lui Mozart poate au fost surprinşi de Flautul fermecat, compozitorul şi libretistul său, Emmanuel Schikaneder, au folosit opera pentru a propaga idealurile de curaj, dragoste şi fraternitate ale societăţii secrete în rândurile unui public mai larg. Subiectul a fost tratat cu înţelegere, respect şi o notă de bună dispoziţie.
Francmasonii din Viena nu numai că nu au fost ofensaţi de operă, dar chiar i-au comandat lui Mozart şi o cantată, pe care acesta a compus-o în câteva zile între premiera Flautului fermecat şi izbucnirea bolii fatale. În 1792, francmasonii din Viena au organizat un spectacol de binefacere cu cantata, în beneficiul văduvei şi al fiilor lui Mozart.
Piatra funerară a lui Mozart a fost pusă aleatoriu
Cum în momentul morţii soţului său Constanze era strâmtorată financiar, ea a ales cea mai necostisitoare înmormântare. Pe data de 7 decembrie, trupul neînsufleţit a fost dus la catedrala Sfântul Ştefan, unde câţiva apropiaţi au participat la slujbă într-o capelă laterală.
Ploaia amestecată cu zăpadă se spune că ar fi împiedicat cortegiul să însoţească dricul până la cimitirul St. Marx, aflat la jumătate de oră distanţă. Astfel, nimeni nu a fost de faţă ca să poată nota locul în care a fost depus trupul în mormântul anonim.
Constanze, care mai târziu a explicat că ea crezuse că biserica se va ocupa de punerea unei cruci sau a unei pietre la mormântul soţului ei, nu s-a îngrijit în nici un fel de mormântul lui Mozart. De-abia în 1859 a fost ridicat un monument funerar în cimitirul Sfântul Marcu, amplasarea sa făcându-se cu totul aleatoriu.
Moartea misterioasă a lui Mozart şi înmormântarea pripită au constituit subiectul unor speculaţii şi dezbateri intense vreme de două secole. În 1966, un medic elveţian pe nume Cari Bar a respins ca amatoristic şi lipsit de profesionalism diagnosticul de „febră miliară acută“ pus la vremea respectivă.
Bazându-se pe dovezi rămase de la medicul lui Mozart, doctorul Nicolaus Closset, Bar a sugerat că de vină fusese febra reumatismală, o afecţiune neinfecţioasă caracterizată prin inflamaţii dureroase ale încheieturilor. În 1984, un alt medic, Peter J. Davies, a publicat o analiză şi mai documentată a istoriei medicale a lui Mozart şi a bolii sale fatale.
În 1762, anul în care geniul muzical în vârstă de şase ani a avut concertul său de debut şi şi-a început activitatea componistică, Mozart a contractat o infecţie streptococică o sistemului respirator. Efectele unei astfel de infecţii pot apărea luni de zile, chiar ani mai târziu.
Treptele Francmasoneriei. Riturile Scoțian și York.
Copilul a suferit ulterior de amigdalită, febră tifoidă, variolă, bronşită şi hepatită de tip A. În 1784, la trei ani de la sosirea sa la Viena, compozitorul a avut de înfruntat o boală gravă, cu simptome care includeau vărsături violente şi febră reumatismală inflamatorie.
Doctorul Davies şi-a încheiat analiza asupra stării de sănătate a compozitorului, concluzionând că moartea îi fusese cauzată de o combinaţie de infecţie streptococică contractată în timpul unei epidemii, blocaj renal provocat de o hipersenzitivitate cunoscută ca sindromul lui Schonlein-Henoch, o hemoragie celebrală şi o bronhopneumonie gravă.
Printre efectele secundare ale blocajului renal, consemna doctorul Davies, se numără depresia, tulburări de personalitate şi halucinaţii — ceea ce poate explica morbida convingere a lui Mozart că fusese otrăvit.
INCREDIBILIA.RO