Tata venea înspre casă, păşind alene şi îngânând din când o doină. Nu prea ştia cuvintele şi îşi amintea doar frânturi din refren. Era duminică după-amiază. In fiecare duminică, se ducea la biserica din târg, biserica de la vale, ca enorias si in acelasi de un an numit epitrop.

Pământul. Pământul răscolit şi amintind a umbră de codru, de copite şi mormânt, cu piatra de prund albastru, adoarme în el despletirile de vânt şi umbrele nopţii, ca fărâme de vrajă. Ceasurile dimineţii ocrotind secundele ca visarea şi ades vrând parcă a le ascunde în rătăciri aiurea, le soroceşte cu rouă din cleştarul cerului rece, firului de iarbă crai-verde-lujer.