Sclepţ , fratelui meu cel  mai mic, aşa cum îl poreclise Vica, celălalt frate, îi soseşte într-o zi ordinul de încorporare.  Mama citeşte ordinul silabisând. ..

-Unitatea şi oraşul de reşedinţă al unităţii militare: UM 0…urmat de un şir de numere , Târgu Jiu.

Uşor speriată cu privirea încruntată prin lentilele de sticlă ale unor ochelari strâmbi şi fără holoabe- a se citi braţe- legaţi cu sfoară, întreabă din nou:

-Unde vine asta?. ..

– La olteni, răspund aflându-mă în preajmă.

Iau şi eu cartea poştală, citesc şi confirm.

-Da, la Târgu Jiu. Cam departe. Trebuie să schimbe trenul la Bucureşti.

-Nu este tren direct? Intrebă din nou mama.

-Nu, răspund.

-Cum este cu cartea?

-Nu ţi-a plăcut, faci armata ca Berilă, intervine tata supărat.

– Un an şi patru luni. Când revii nici nu ştii cum te chiama.  Ce examen la facultate, trebuie să o iei de la capăt cu pregătirea. Degeaba l-am rugat să înveţe şi să se pregatescă temeinic.  Ce-i  lipsea? Avea toate condiţiile. Doar să înveţe.

-Mina te mănâncă.

Işi certa, cu voce tare, tata, mezinul familei, fără ca el sa fie prezent. Simţea părintele nevoia să îsi arate  autoritatea. Ştiam cam ce va urma. Cineva trebuia să fie găsit vinovat pentru neîmplinirea lui Sclepţ: mama de fiecare dată şi apoi restul membrilor familei fără excepţie. Ba cu părere de rău exista un singur nevinovat sau uneori doi: tata şi …Sclepţ, bineinţeles, cel din urmă ca fiind cel mai neînţeles de restul familiei şi tata pentru că mereu era plecat cu serviciul şi nu avea timp să se ocupe de toate. Educaţia copiilor era lăsată în seama mamei. Tata intervenea doar cu corecţiile.

Berilă era un personaj fictiv,  un fel de Bulă ardelenesc, pe care tata îl invoca ori de câte ori unul dintre noi făceam o trebă fără să o gândescă  prea mult.

După ce a aflat că trebuie să plece cătană, Sclepţ s-a aşezat pe petreceri ca să nu fie diferit faţă de ceilalţi colegi şi în special prieteni, care se pregăteau şi ei să îmbrace haina militară , ca să citez un termen uzitat atunci. Nu devii bărbat adevărat fără să faci armata. Era un obicei printre tinerii viitori recruţi să recupereze distracţia de care vor fi lipsiti în perioada de cătănie, ori să bea să-şi înnece necazul pentru privaţiunile care-i aşteptau şi pe care le aflau din folclorul transmis de cei mari. Toate acestea trebuia să se întâmple în timpul scurt care mai ramanea până la îmbarcarea în vagoane.

Cert este că în după-amiaza în care trebuia să-si aranjeze nelipsita  valiză de lemn, Sclepţ nu se arătă în nici un fel.  Cei care-l aşteptau acasă au intrat în nelinişte pentru întârzierea lui, mai ales femeile dar, cu prea multă panică.  Il aşteptau, trebuia să vină acasă şi apoi era de înteles ca era ultima lui zi de petrecere, in civilie.

Unii dintre ai noştri, chiar se apucaseră să-i pregătescă valiza de lemn şi să aşeze ordonat, ca pentru armata, toate cele necesare, dupa o listă întocmită impreună, o dată cu primirea cărtii poştale.

Valiza de lemn sau lada de campanie, se moştenea de la  vreun frate mai mare, care a facut armata şi se ţinea în pod. De cele mai multe ori se împrumuta de la cunoscuţi sau rude şi foarte rar se confecţiona una nouă.  Erau puţini meseriaşi tâmplari care se pricepeau să facă o valiză nouă.  Valiza aceasta avea o ergonomie tipic cazonă. Se confecţiona din lemn de brad sau paltin, ca să fie uşoară atât la transportat cât şi la prezentarea ei aproape zilnică la raport, in dormitor , de sub patul de fier în care dormeai.  Pentru sigurantă era prevazută cu o balama pentru închidere şi era necesar să îţi cumperi un lacăt potrivit, eventual chinezesc cu cheie pentru a-i asigura sigilarea ei în deplină închidere. Cum s-ar spune astăzi,  valiza trebuie sa fie cât mai safe. Funcţie de inspiraţia şi talentul tâmplarului, în interior se practicau unele mici compartimentări, despărtituri,  spuneau cei pricepuţi pentru peria de haine, crema de ghete, etc.  Se înţelege că pentru transportul ei era prevăzută cu un mâner , din cele care se găseau în comerţ.  Adesea, se utiliza un mâner negru de plastic având două balamale metalice, din tablă de inox care se fixa pe aceeaşi parte cu balamaua de închidere. Valiza se băiţuia cu o culoare închisă maro sau negru şi în final se dădea cu lac incolor pentru a arăta bine şi pentru rezista în timp, uzurii prin frecare şi lovire. Pentru o mai bună alunecare era prevăzută si cu două şipci de lemn, pe care se facea alunecarea şi culisarea ei pe podea.  Nelipsita valiză de lemn a soldatului era folosită şi pe post de  scaun, în tren sau ori de câte ori soldatul avea repaus şi valiza la picior, bineînteles cu aprobarea caporalului.

Varianta aleasă de tata era aceea a unei valize noi. La noi, în podul casei, nu se afla nici o valiză de lemn, semn că unul dintre noi nu a facut armata , iar valiza celuilalt era imprumutată în acelaşi timp cu trebuinţa lui Sclepţ.

Am putea spune ca valiza este prietenul necuvântător al soldatului, care îţi aminteşte de acasă, iar când o deschizi, o poză lipită şi decupată dintr-o revistă cinema te intâmpină cu un zâmbet fotografic şi mai uiţi de greutăţi. Valiza acesta este şi tăinuitorul tău, păstrându-ţi corespondenţa şi pozele iubitei, sau câte alte nimicuri de care erai legat de când erai mic. Le ascunzi în valiză ca să nu devii ţinta ironiilor şi bătaia de joc  a celorlalţi colegi, prieteni sau binevoitori.

Sclepţ apare mangă. Ameţit de bautura şi cu gesturi teatrale specifice omului care a băut mai mult decât îi era necesar. Deştept şi incoerent. Grozav de mândru, chiar caraghios. Nu te puteai întelege cu el. Până la plecarea trenului  mai rămase un timp de patru ceasuri. Trebuia cât de cât să-l trezim din beţie.  Mama era cea mai dezamagită. Copilul ei cel drag să aibă un comportament pe care nu l-a putut suporta toată viaţa. Să vii beat acasă la nevastă ori la mamă.  Nu se aştepta . Dar cine să o înteleagă ? Sclepţ în nici un caz  nu putea să discearnă.

Tata nu avu decât o singură replică.

– Berbecule, ce eşti!

Un remediu ştiut doar de noi este cafeaua cu sare şi lămâie. O cafea neagră şi acră. Combinaţia de cofeină , sare şi lămâie te trezeşte după un timp la realitatea pe care trebuie să o percepi ca fiind normală, însă doar după un anumit timp de la îngurgitarea ei. După opinia înteleaptă a unor cercetatori, poate să fie ei chiar si britanici : depinde!  Am fiert cafea, iar amestecul miraculos l-am determinat să-l bea, ca se va trezi. Ba mai mult, îl forţam să se plimbe cât mai mult, astfel încât cafeaua să-şi facă efectul dorit.  A adormit în tren pe valiza sa de lemn , iar spre dimineaţa starea lui era mult bună decât cea de la îmbarcarea sa în tren. A ajuns cu bine la unitate militară şi noi ne-am reluat activitatile cotidiene din capitala.

Au trecut înspre toamnă vreo două luni şi într-o seară primim un telefon de la tata. Eveniment unicat. Tata nu ne-a sunat la telefon, personal, niciodată. Era pentru prima dată când o facea faţă de noi şi eram foarte emotionaţi, iar el deopotrivă.

Tata

– Alo, esti acasa? Mă întreabă , de parcă telefonase să mă verifice dacă sunt întradevăr eu . Nu-mi recunoştea vocea prin telefon. Nu mă auzise niciodată vorbind la telefon.

Eu

– După cum auzi îţi răspund la telefon. Ridicând din umeri către soţia mea .

Tata

– Lasă asta, ai auzit ce i s-a întâmplat lui Sclepţ?

Eu

– Nu , răspund nedumerit şi îngrijorat în acelaşi timp.

Tata

– I s-a rupt minerul la valiza de lemn. Un dezastru.

 

 

Eu

– Să-şi înlocuiască mânerul sau să-l repare. Gaseşte el pe cineva să-i facă acest serviciu.  Raspund sec.

Tata

– Alo, nu te mai aud. Ce-ai zis?

Eu

– Să-şi schimbe mânerul sau să-l repare, răspund silabisand cuvintele cu glas ridicat.

Tata

– Nu poate face aceasta că-i răcan şi nu a depus juramântul încă, nu nu ştii că în acesta perioadă nu ai voie sa părăsesti formaţia?

Eu

-Nu ştiu , că n-am facut armata, replic supărat. Nici contrareplica lui tata nu a întârziat prea mult.

Tata

-Trebuie să pleci la Târgu Jiu, să-i repari mânerul la valiză. Ai bani de drum?  Dacă nu ai bani, împrumută de undeva şi îti voi returna suma cheltuită.

Aveam bani de drum, iar rugamintea tatalui meu era primordială, aşa încât ne-am decis sa plecăm la Târgu Jiu să-l salvăm pe Sclepţ. Eu şi soţia mea, ne-am cumparat bilete la un tren de noapte, era vineri spre sâmbătă. Ne-am urcat în tren, ne-am ocupat locurile la clasa a doua şi asteptam să plece trenul. La ora fixată trenul era tot acolo. Nici gand să ne urnim din gară.  Ce se intampla? Am aflat că se schimbă ora de vară şi se trece la ora de iarnă. Trenurile trebuiau să respecte orarul de plecare după noul ceas, drept pentru care a trebuit  să aşteptăm încă o ora, plecarea  trenului.  In tren, încă o oră înseamnă o vânzoleală de colo colo, o încercare să-ţi umpli timpul plimbându-te ori cumpărând un ziar sau o revistă, de la chioşcul de ziare de pe peron. La ora aceea din noapte ce puteai să cumperi decât ziare sau reviste ramase nevandute din cursul zilei, pe care de obicei le cumpără doar întârziaţi ca noi. Mai aprinzi o ţigară şi aştepţi. O bere ar fi fost bună, dar bufetul gării de Nord se închide la orele zece.

Intr-un târziu, la ora fixată de CFR, plecăm spre Târgu Jiu: depanatorul calificat, cu studii superioare, eventual la Politehnică, inginer mecanic, pregătit de plecare să rezolve problema existenţială a lui Sclepţ. Pleci câine surd la vânătoare, adică, la armată,  fără să ai o cunoştintă sau o pilă, cât de cât, acolo ? Nu se poate. Mai bine zis nu merge fără aşa ceva. Nu poţi să-ţi rezolvi problema.  Am găsit pila printr-o rudă de-a noastră ce lucra la Academia Militară. Fostul commandant al UM… se şcolea la Academie. Cu pila tip paşaport, cu sculele necesare şi cu mânerul de metal de la o cutie de vinilinuri, cu două sacoşe cu  de mâncare, am ajuns într-un final în gara din Târgu Jiu.

Unitatea militară se afla , după spusele unor localnici, vis-a –vis de parcul ce era dominat de Coloana infinitului, a lui Brâncuşi. Cum ajungi acolo? Simplu urmând Calea eroilor, închipuită de Brâncuş pentru noii, ca fiind drumul cel mai scurt de la gară la UM…şi de ce nu  ghidându-ne dupa forma arhicunoscută a Coloanei,  ce era vizibilă din multe părţi ale târgului.

Sâmbăta dimineaţa , ne înfiinţăm la postul de control, peste drum de Coloană, pentru …mânerul de la valiza de lemn.  Povestim noi, cu subofiţerul de serviciul, ca suntem din partea lui… , stiţi Dvs. Cine, pentru a rezolva problema  cu pricina şi credeam că este simplu. Dar ce sa vezi? Subofiţerul , care se credea a avea şi alte îndeletniciri, a început să ne chestioneze. De unde îl cunoaştem pe…, suntem rude…?  Nu. Prieteni.  Prieteni? Soţia? Sunteţi din zonă? Nu. Etc, etc. Parcă ceva nu se lega. La nici una din întrebările chestionarului nu am raspuns afirmativ. A cedat într-un final.

-Deci, aţi venit pentru mâner, deci… ? A trimis plantonul de serviciu să-l cheme şi să-l însoţească la poarta pe Slepţ, într-o nemultumire totală. Nu aflase nici o informaţie dintre cele ce-l  interesa, despre fostul commandant.

Pe aleea pietruită şi lustruită de atâta măturat, un soldat amărât, înnegrit de soare, cu urechile mari arse, sprijinind o bonetă să nu-i cadă pe ochi, cu o valiza legată cu sfoară,tinută sub braţul stâng, ajunge la postul de control . Afară era o zi de toamnă superbă. Ne retragem spre părculeţul de primire a oaspeţilor şi rezolvăm problema mânerului, timp în care Sclepţ ne devorează la propiu toată mâncarea şi inclusiv rezerva noastră de drum. Incercăm să schimbăm cateva vorbe cu el, dar răspunsurile lui sunt lapidare şi cu preocuparea vadită să golească sacoşa cu mâncare. Noi suntem mulţumiţi de misiunea îndeplinită şi aşteptăm felicitările. Slepţ ar mai fi mâncat câte ceva, dar golise tot. Ii lăsăm şi nişte bani şi plecăm, în salutul înţelegător şi umil al subofiţerului de la poartă : ‘ trăiţi!

Am revenit în Târgu Jiu în ziua în care s-a depus jurământul. De data aceasta am însoţind-o pe mama care venise special pentru a asista la acest eveniment. Inchipuiţi-vă un puhoi de oameni, părinţi, fraţi, copii mici, bunici, iubite, etc. cu sacose pline cu de mâncare aliniaţi pe un platou în care erau desfăşurate plutoanele de soldaţi în vederea ceremonialului numit “depunerea jurământului”. Soarele , instrucţia şi mâncarea au facut din aceşti soldaţi nişte amărâţi, tuciurii, speriaţi şi cu urechi parcă mai mari ieşite în evidenţă. Bineînţeles că de la acea distanţă nu puteai să-i deosebeşti,  între ei. Nici mama nu  a putut să o facă, deşi noi ne straduiam să îl prezentăm pe Sclepţ în uniformă.  De abia când au fost faţă în faţă l-a recunoscut, arătând aşa cum i-am descris mai sus: foarte brozaţi, slabi cu nasurile şi urechile evidenţiate profund. Uniforma de soldat, nouă, se mula pe corpul lui ca pe un cuier, aruncată parcă neglijent: şlempătă şi cu o mărime sau două mai mare, semn ca fiecare s-a echipat cu ceea ce a apucat. A urmat un festin la iarba verde. Fiecare soldat înfulecând din mancarea pe care vizitatorii au adus-o. De obicei mancarea preferată, de pe vremea cand erau acasă.  Am plecat, însoţiţi de durerea amară a mamei care şi-a vazut fiul dar, pe care nu l-a putut lua cu ea acasă. Permisiile urmau să vină la timpul lor. Armata îşi desfăşura scenariu după regulile şi principiile ţinute chipurile, sub un mare secret.

Am zăbovit prin oraş să vedem capodoperile  arhitecturii româneşti şi universale, ale lui Brâncuşi, pe care nu le-am fi vizitat prea curând  dacă nu s-ar fi întâmplat să se rupă un mâner de valiză şi nu unul oarecare,  ci mânerul valizei soldatului Sclepţ.  Ne-am despărţit de cătana Sclepţ cu propunerea de a coresponda, moment în care soldatul disciplinat ne-a avertizat să fim atenţi la ceea ce îi trimitem în scris pentru că este cenzurată toată corespondenţa. Si cand ai o problemă cum facem? Am convenit să codificăm mesajul şi să scriem de exemplu: Salutări din Târgu Jiu. Acesta insemna că viata lui în cazarmă este foarte grea şi că ar trebui să fac ceva: să intervin pe undeva, ca aşa ceva nu se mai poate suporta. Corespondenţa care a urmat s-a transformat într-un noian de salutări din Târgu Jiu, cu multe repetiţii. Până la urmă trebuie sa înţelegi ca armata este mult mai diferită decât ceea ce îţi povestesc amicii “liberaţi” la o bere, adica lăsaţi la vatră.

Armata este o realitate dură, uneori cu o ordine neînteleasă de mulţi, idioată şi caraghioasă, disciplină şi program riguros de pregătire, impus adesea cu brutalitate sau dacă nu cu o severitate exccesivă.

Toate acestea trebuia  să le înfrunţi zilnic, ca să devii ceea ce se vrea de la tine : un bărbat adevarat, care lăsat la vatră, sa fie bun de insurat.

Cel mai adesea, se doreşte ca toţi să arate şi să devină soldaţi model, capabili oricând să înfrunte un inamic virtual, fără nici un comentariu.

Paradigma conform căreia : Soldatul execută şi nu discută… este intradevăr reală şi în acelaşi timp discutabilă.

Valiza? Valiza mi-a rămas nouă spre a fi utilizată de către fiul meu, cănd îi va veni răndul să facă armata. Un lacăt cu două rănduri de chei şi un cutitaş de metal cu două lame, pe post de breloc şi nişte poze lipite în interiorul ei. Imprumutată unei cunoştinţe pentru fiul său, s-a pierdut în acest cerc vicios al împrumutului de un an şi patru luni. Intre timp armata pentru tineri a devenit neobligatorie, aşa încât de această  experienţă unică, nu s-a putut bucura şi fiul nostru. Păstrez în schimb şi astăzi acel briceag, ca pe un însoţitor util şi tăcut, ascuţit si periculos..

 

Dicţionar

SCLEPŢ s. v. musca-calului, streche, tăun, ţânţar.