Păream fericiţi!

Nu vedeam îngerii noştri fără aripi

Şi străzile pustiite.

Am vânat cu fulger noaptea,

Poleiala de pe faţă.

Astăzi suntem în roua dimineţii

Frânturi de suflet.

Din aripile nopţii ne-am regăsit,

Asteptandu-ne nemanifestul.

Mă las nopţii în dar,

Nesomn scrie în stele,

Era noaptea de 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră de la Spitalul „Central” din Bucureşti, Nicolae Labiş cerea oxigen. Cerea oxigen şi striga că „e al naibii de frumos să trăieşti”. După zece zile de luptă cu moartea, „pasărea cu clonţ de rubin” se dovedea a fi fost mai puternică. Nicolae Labiş a murit fără să înţeleagă cine şi de ce.